Sicul, fost oraș regal și autonom, are ca vecini localități precum Bonț și Nicula, care includ în denumirea lor (în maghiară) numele unor mari familii maghiare, fapt din care se poate deduce că pe teritoriul comunei Sic, maghiarii s-au stabilit cam în aceeași perioadă, adică la sfârșitul mileniului întâi. Dezvoltarea economică a comunei se datora exploatării miniere deoarece solul a fost bogat tot timpul în sare, iar în epoca medievală sarea constituia un monopol important al curții regale. Tot acestui fapt se datorau toate privilegiile orașului, acordate de către rege.

După năvălirea tătarilor din 1241, în vederea reorganizării mineritului în localitate au fost aduși secui și sași. În 1291 pe timpul domniei lui Endre al III.-lea, localitatea Sic a fost amintit ca oraș minier și autonom, acest document fiind primul document istoric scris existent referitor la Sic.

În anul 1366 Ludovic cel Mare, regele Ungariei, a făcut o vizită oficială la Sic, motivul principal fiind trasarea hotarelor dintre Sic și localitatea vecină, Bonțida. Regele a definit granițele personal, fapt care a rămas în istorie prin denumirea locului ”Hotarul regelui”.
Din 1438 și până azi localitatea este împărțită în trei zone: Felszeg, Forrószeg și Csipkeszeg, respectiv strada I, strada II și strada III, fiecare cu specificul ei, ca și cum ar fi localități separate. Erau interzise până și căsătoriile dintre doi tineri care locuiau pe străzi diferite. Multe din vechile obiceiuri se mențin și astăzi.

Localitatea s-a dezvoltat pozitiv în secolele XIV-XVI, favorizată de prezența în subsol a sării geme, multă vreme intens exploatată. Sarea a fost extrasă din trei mine subterane și transportată cu căruțele la Dej, de unde era dusă cu plutele pe Someș și apoi depozitată la Satu Mare sau în Ungaria.

Sicul a beneficiat de multe privilegii acordate de Matia Corvin în anul 1471, apoi de Gheorghe Rakoczi I în anul 1636. Ulterior, localitatea a pierdut treptat privilegiile. Sistarea exploatării sării la începutul secolului al XIX-lea, cauzată de concurența salinei de la Ocna Mureș, a influențat negativ dezvoltarea localității.

De-a lungul istoriei, localitatea a suferit multe atacuri ale tătarilor și turcilor, cea mai mare invazie fiind ceea a tătarilor din anul 1717 în 24 august, în care foarte mulți locuitori au fost omorâți. Tătarii au năvălit asupra orașului pe care l-au incendiat, au omorât majoritatea locuitorilor aflați la slujba de duminică, iar în jur de 700 de oameni au fost luați în robie. Dintre aceștia abia câțiva au reușit să se reîntoarcă, iar la sfârșitul anului au rămas abia 100 de oameni în localitate. Din această cauză ziua de Sf. Bartolomeu, a devenit o zi de doliu pentru comunitate, iar comemorarea zilei are ca centru biserica reformată, deoarece în incinta acesteia s-a desfășurat masacrul.
În vederea creșterii numărului de locuitori în localitate au fost aduși un număr mare de secui și nobili din Ungaria.
În anul 1800 orașul a fost distrus în urma unui incendiu, dar a fost reconstruit în scurt timp și a devenit reședință de județ până în 1828, când reședința a fost mutată în altă localitate.

În 1848 locuitorii Sicului au participat la revoluția maghiară, iar organizarea trupelor de revoluționari a fost asigurată de către doi preoți locali, Szőcs Ninus din partea catolicilor și Bárdi István din partea reformaților.
În anul 1884 localitatea Sic și-a pierdut statutul de oraș și a devenit comună.

La începutul sec. XX, populația localității a început să scadă, însă zona fiind una destul de izolată, cultura și tradițiile au putut fi păstrate aproape în întregime.
Pentru cultura, portul și dansurile locale, și-au arătat interesul etnografi faimoși ai secolului XX., precum: Bartok Béla, Kodály Zoltán, Lajta László și Martin György.