Biserica reformată
Biserica reformată a localității Sic (care apare în documente în anul 1291) este una dintre cele mai pretențioase și cele mai bine păstrate clădiri de cult în Transilvania Centrală din perioada Arpadiană. Aparent clădirea cu un cor poligonal și cu trei nave își păstrează foarte bine aspectul original, însă istoria ei a fost plină de reconstrucții, lărgiri și transformări.
Cea mai timpurie parte a clădirii poate fi considerată zona estică, construită în stil gotic matur, cu o concepție spațială ieșită din comun prin complexitate. Piesele de piatră sculptată care decorează corul spațios, acoperit cu o boltă în cruce cu ogive (capiteluri cu croșete, chei de boltă sculptate și cioplite), concepția spațială, ferestrele circulare polilobate sau cornișa susținută de un șir de console, atribuie construirea zonei estice a bisericii așa-numitului atelier din Cârța. Această legătură este confirmată și de existența a celor două spații laterale din partea dreaptă și stângă a corului (original probabil sacristie și vestibul lateral). Construirea mănăstirii cisterciene de la Cârța poate fi datată din anii 1230, meșterii constructori (dar și „descendenții” lor) au folosit la o mulțime de clădiri transilvane până în anii 1270-1280 caracteristicile planimetrice și morfologia pieselor sculptate a acestei clădiri, răspândind stilul gotic în regiune. Un exemplu deosebit al acestor piese sculptate este sedila descoperită recent, cu închidere trilobată sub o arhivoltă semicirculară, susținută de colonete angajate. Corul este legat de cele două spații laterale prin accese în arc frânt.
Este interesant faptul că cele trei nave ale bisericii sunt mult mai simple, nu urmăresc stilistica corului, și cu arcadele lor semicirculare evocă romanicul. Contrar acestora este evident faptul că navele și corul sunt strâns legate, chiar dacă primele aparțin unei faze de construcții imediat următoare: lățimile identice și proporțiile „potrivite” ale navelor arată că atelierul de la Cârța realizase doar partea estică, iar navele au fost construite de o echipă mai puțin performantă. Dintre piesele sculptate originale, din sec. XIII. aparținând navelor se păstrează doar ancadramentele în arc frânt ale ferestrelor navei principale. Fazele mai târzii ale bisericii și reparațiile – nu întâmplător – au afectat navele de o construcție mai puțin pretențioasă. Este interesant că șirurile de arcade ale navelor nu au fost simetrice: în fața celor două arcade de vest mai largi ale șirului sudic era o arcadă „normală” continuată spre vest cu un zid cu o intrare spre nord. Intrarea dădea într-un spațiu de colț, cu destinație necunoscută.
Pe baza cercetărilor capătul vestic al navelor a avut nevoie de reparații serioase încă din secolul al XIV-lea: au obturat arcada nordică de pe lângă intrarea menționată și au realizat portalul vestic actual.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea au avut loc alte transformări interesante: în capătul vestic al navei principale au construit un turn-clopotniță monumental, pe fațada sudică au deschis trei ferestre late în arc frânt, și pe lângă spațiul lateral nordic al corului au construit o sacristie cu ancadramente de stil gotic târziu. Aceste lucrări au putut fi finanțate și din donația bogată a lui Matia Corvin din 1470.
Cunoaștem destul de puțin transformările bisericii din secolele XVI-XVII, care au avut loc sub semnul convertirii clădirii la liturghia protestantă (de ex. au fost tencuite picturile murale). S-a păstrat o inscripție de reparație din 1619 pe unul dintre stâlpi. Probabil atunci s-a construit o tribună la nava nordică, indicată de obturarea părții inferioare a unei ferestre. În legătură cu aceasta, pereții exteriori ai navelor laterale au fost supraînălțați și acoperișurile lor au fost unite cu acoperișul navei, creând astfel un acoperiș uriaș în două ape. Inscripția din 1703 pe unul dintre stâlpii nordici probabil este în legătură cu aceste lucrări. După atacul tătarilor din 1717 biserica a fost reparată în 1727. În anii 1767-1768 au avut loc lucrări importante, în cadrul cărora turnul a fost supraînălțat cu un etaj și cu această ocazie, în 1770 tâmplarul Lőrinc UMLING a realizat tavanul casetat vechi al navei din care, înaintea lucrărilor recente de reabilitare, au fost cunoscute doar cele două casete inscripționate. În 1781 s-a alipit un portic la fațada sudică a bisericii. Amvonul de piatră a fost cioplit de Ádám HORVÁTH din Chidea, în 1793. În prima jumătate a secolului al XIX-lea ferestrele corului au fost schimbate cu goluri mai largi, semicirculare, intervenția afectând grav ancadramentele și picturile murale medievale. Acoperișul uriaș al bisericii a fost avariat serios de o furtună în 1946 devenind astfel imperioasă necesitatea reabilitării bisericii.
Biserica romano-catolică
Încă de la începutul secolului al XVI-lea locuitorii din Sic s-au convertit la credința reformată, fapt pentru care, pentru o perioadă destul de îndelungată, cei catolici au rămas fără biserică, urmând ca în 1759 să înalțe biserica de astăzi. Încă din anul 1714, franciscanii clujeni sosesc în localitate pentru a reorganiza viața de odinioară, iar între 1752 și 1759, cu patronatul Mariei Teresa, ridică biserica pe lângă care au deținut și o școală de rang înalt. Ultimul locuitor franciscan al locului s-a stins din viață în 1988, iar de atunci nu mai este nici un reprezentant al acestora.
Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”
Are plan caracteristic bisericilor de lemn din Ardeal, cu formă dreptunghiulară, cu altar poligonal și cu pridvor pe latura de sud. A fost construită în 1707 de comunitatea ortodoxă adusă în localitate de către contele Mikes. Pe parcursul istoriei a fost restaurată în repetate rânduri. Plafonul și pereții sunt ornați cu fresce pictate și tot aici, în interiorul ei se află și icoane prețioase. Pe timpul domniei Iosif al II-lea, aici funcționa și o școală pentru comunitatea română.
În interior, așa-numita “biserică a bărbaților” (locul unde stăteau bărbații, adică naosul) e separată de “biserica femeilor” (adică pronaosul) printr-un perete din care s-au scos bucăți de bârne, pentru a facilita accesul femeilor la slujbă. Trecerea din naos în pronaos se face prin intermediul portalului interior, și acesta frumos decorat. Naosul are o boltă semicirculară, unde se distinge atât grinda centrală, cât și arc-dublurile frumos sculptate și pictate.
Iconostasul are trei intrări, ușile împărătești având șase casete pictate cu scena Bunei Vestiri, Arhanghelul Gavriil, precum și cu cei patru Evangheliști.
Biserica are o clopotniță deasupra pronaosului, clopotnița având o galerie cu parapet de lemn și un coif octogonal.
Pictura păstrată în naos ilustrează scene din Vechiul Testament cum ar fi răpirea la cer, în carul de foc, a Sfântului Proroc Ilie. Din Noul Testament se pot distinge mai multe scene legate de momentul Răstignirii Domnului nostru Isus Hristos.
În absida altarului sunt reprezentați Arhanghelii Mihail și Gavriil care o încadrează pe Maica Domnului, dar și Sfânta Treime, pictată pe spatele iconostasului. Iconostasul îi are reprezentați pe cei 12 Apostoli. În absida altarului găsim și bogate ornamente vegetale.
În ceea ce privește icoanele prezente în biserica de la Sic, sunt icoane din prima parte a secolului XVIII din care se pot aminti Hristos Pantocrator, Maica Domnului cu Pruncul și Sfântul Gheorghe.
Casa Satului
În a doua jumătate al secolului XX., au început să se răspândească și în localitate construcțiile moderne, iar acestea fiind mai practice, încet-încet au început să primeze în fața caselor tradiționale.
La sfârșitul anilor ’90, s-au analizat casele care ar putea fi transformate în ”casa satului”, astfel în localitate au fost amenajate mai multe case tradiționale care să servească drept muzeu popular.
Aceste case tradiționale respectă aceeași stil arhitectural având trei încăperi și acoperiș din stuf, caracteristici care indică clasicul stil secuiesc al caselor țărănești. Conform acestui stil arhitectural, intrarea în casă se află în mijloc unde era vatra. Camera cea mai spațioasă care era poziționată către stradă, era camera curată care este încă prezentă în majoritatea locuințelor indiferent de stilul său arhitectural. Această cameră păstrează tradițiile artei populare și al amenajării locuințelor.
Înainte ca fetele să se căsătorească, zestrea lor era pregătită în decursul a mai multor ani, iar o parte semnificativă al acestora era țesută de către mama fetei. Fetele aveau voie să se căsătorească după confirmare, și de obicei se măritau cam în 2-5 ani după acest eveniment. În anii de după confirmare, fetele trebuiau să învețe să țese și să coase, iar părinții lor adunau mobilierul pentru camera curată, care era zestrea cea mai importantă al fetei. Acest mobilier era personalizat, întrucât pe patul mare era pictată numele fetei și anul căsătoriei. ”Patul mare” este cea mai frumoasă și distinctivă piesă de mobilier al camerei, pe care se înalță pernele ornamentale care reflecta situația financiară și socială al fetei, prin numărul, care variază de la 6 la 12, și înălțimii acestora.
Pe lângă patul mare, mobilierul camerei include o bancă pictată, o canapea din lemn, o ladă pictată cu lalele în care se depozitau costumele populare și un dulap înalt cu multe rafturi pentru farfuriile de porțelan. Pereții erau vopsiți în albastru, conform tradiției, pe care îi decorau cu farfurii pictate în jurul cărora agățau țesături colorate.
Cea de-a treia încăpere al locuinței era denumită ”camera din spate”, unde se dormea și unde oamenii își desfășurau activitățile zilnice. Mobilierul acestei camere era mult mai simplu și cu excepția articolelor de utilitate, precum un pat, o masă, scaune, o bancă sau o sobă, nu conținea nimic altceva.
Mobilierul Casei Satului, precum și țesăturile și toate obiectele decorative care au fost procurate de la locuitori, reflectă arta populară al locuințelor sicănești de odinioară, precum și respectul și dorința de a păstra tradițiile localității.
Lacul Știucii
Este un lac natural de apă dulce și limpede, fiind alimentat de câteva pâraie și de numeroase izvoare care-i asigura un volum de apă relativ constant. Are o suprafață de 26 ha, iar adâncimea sa ajunge la cca. 10-18 m, fiind cel mai adânc lac dulce din țară. Stufărișul din jur ocupă aproximativ 120 ha. Astfel lacul, împreună cu stufărișul ce îl înconjoară și cel dezvoltat pe văile afluente, constituie un complex de ecosisteme caracteristice zonelor umede.
Lacul Știucii este considerat un monument al naturii din mai multe motive. Pe lângă mărimea și adâncimea sa, este și singurul lac din Romania pe suprafața căruia se dezvoltă plaurul (formațiuni de stuf plutitoare), la fel ca în Delta Dunării. Este singurul lac natural din Transilvania care a suferit o minimă influență negativă umană, în mare parte datorită faptului că este o rezervație naturală din 1966. Este permis pescuitul sportiv, lacul fiind recunoscut mai cu seama datorită populației de știucă, de unde i se trage și numele. În afară de știucă, lacul oferă o gamă variată de pește, dintre care cele mai importante specii sunt: somonul, carasul, crapul, linul, plătică.
Pe lângă faptul că lacul oferă doritorilor posibilitatea de a-și satisface plăcerea de a pescui, în zonă sunt premise drumețiile, observarea păsărilor, pentru care există turnuri de observare și campingul. Lacul oferă un loc de popas pentru păsările migratoare de baltă, întrucât aici se găsesc peste 30 de specii de păsări, dintre care unele foarte rar întâlnite în Europa.
Lacul Știucii se află pe o veche exploatare de sare, sub căruia se află filonul masiv de sare care traversează porțiunea Dej-Turda, însă, în prezent, apele sale sunt dulci datorită colmatării, care împiedică apa să vină în contact cu sarea. Este considerat cel mai adânc lac din Câmpia Transilvaniei, datorită tectonicii și proceselor de dizolvare în sare.
Stufărișurile de la Sic
Este o rezervație naturală de interes național situat în Bazinul Fizeșului care este supranumit și Delta Transilvaniei. Surprinde prin complexitatea peisajului, fiind una din zonele cele mai diverse din țară, cuprinzând atât zone umede, lacuri, iazuri, stufărișuri întinse, păduri diverse, sărături, dar și pajiști stepice. Începând din anul 2000 este declarată arie protejată care se întinde pe o suprafață de 505 ha din care cea mai mare parte este ocupată de stufăriș care constituie habitat optim pentru multe specii de păsări.
Stufărișurile de la Sic adăpostesc și asigură condiții de hrană, cuibărire și viețuire pentru o mare diversitate de păsări migratoare de baltă, de pasaj sau sedentare, printre care:
Stârc cenușiu Bâtlan (Ardea cinerea)
Pasăre de dimensiuni mari, cu lungimea corpului de circa 95 cm și anvergura aripilor de 185 cm. Penajul este în general cenușiu, având capul și gâtul albe cu dungi negre. Pe cap are un moț și la ceafă câteva pene lungi, închise la culoare. Ciocul este lung, drept și ascuțit, de culoare galbenă. Picioarele sunt lungi, de culoare gălbui-maronie. În timpul zborului își ține picioarele drepte și întinse în spate, ele depășind în lungime cu mult coada. În zbor gâtul este îndoit, având aspectul literei „S”. Este o specie clocitoare, parțial migratoare.
Barza albă (Ciconia ciconia)
Pasăre de dimensiuni mari, cu lungimea corpului de 110 cm și anvergura aripilor de 180 cm. Penajul este în general alb, cu aripile parțial negre, și nu dezvoltă pene ornamentale. Ciocul este lung, drept și ascuțit, de culoarea roșie. Picioarele și degetele sunt lungi, de culoarea roșie. În timpul zborului își ține picioarele drepte și întinse în spate, ele depășind în lungime coada, și gâtul întins. Este o specie clocitoare, oaspete de vară.
Egreta mare (Egretta alba)
Pasăre de dimensiuni mari, cu lungimea corpului de circa 100 cm și anvergura aripilor de 150 cm. Penajul este complet alb, iar în perioada de reproducere se dezvoltă pe aripi pene ornamentale, alungite, numite egrete. Ciocul este lung, drept și ascuțit, negru la vârf și galben la bază în perioada nupțială și complet galben în restul timpului. Între cioc și ochi are o porțiune golașă de culoare verde-albăstrui. Picioarele și degetele sunt lungi, de culoare închisă. În timpul zborului își picioarele drepte și întinse în spate, ele depășind în lungime coada. În zbor gâtul este îndoit, având aspectul literei „S”. Este o specie de pasaj.
Buhai de baltă (Botaurus stellaris)
Pasăre de dimensiuni relativ mari, cu lungimea corpului de 75 cm și anvergura aripilor de 130 cm. Penajul este de culoare ocru cu dungi și împestrițări maro și negre. Ciocul este drept și ascuțit, mai scurt, de culoare galben-verzuie. Picioarele sunt ceva mai scurte, de culoare albastru-verzuie. În timpul zborului își ține picioarele drepte și întinse în spate, ele depășind puțin în lungime coada. În zbor gâtul este îndoit, având aspectul literei „S”. Este o specie clocitoare, oaspete de vară.
Erete de stuf (Circus aeruginosus)
Pasăre răpitoare de zi de talie medie, cu lungimea corpului de 50-55 cm și anvergura aripilor de 115-140 cm. Penajul este diferit la masculi și femele. Masculii sunt maro, cu abdomen ruginiu, cu aripile și coada gri-argintii și o urmă de alb la baza cozii. Femela și juvenilii sunt maro închis, cu porțiuni alb-gălbui sau galben-ruginii. Ciocul este puternic și încovoiat. Picioarele sunt scurte, cu gheare puternice, iar aripile și coada sunt lungi. În timpul zborului, prin alunecare aripile sunt ridicate în formă de litera ”V”. Este o specie oaspete de vară.
Stârc de noapte (Nycticorax nycticorax)
Pasăre de dimensiuni mijlocii, cu lungimea corpului de circa 60 cm și anvergura aripilor de 110 cm. Penajul este negru pe spate și pe creștetul capului, cenușiu pe aripi și alb-gălbui pe burtă. La ceafă are câteva pene lungi, albe. Ciocul este drept și ascuțit, mai scurt, de culoare închisă. Picioarele sunt ceva mai scurte, de culoare gălbuie. În timpul zborului își ține picioarele drepte și întinse în spate, ele depășind puțin în lungime coada. În zbor gâtul este îndoit, având aspectul literei ”S”. Este o specie clocitoare, oaspete de vară.
Șorecarul comun (Buteo buteo)
Pasăre răpitoare de zi de talie medie, cu lungimea corpului de 45-50 cm și anvergura aripilor de 100-125 cm. Penajul este foarte variabil, de la maro până la alb-pestriț, cu o dungă transversală deschisă la culoare pe piept. Pe coadă, pe partea ventrală, există dungi transversale mai închise. Gâtul este scurt, iar ciocul este puternic și încovoiat. Picioarele sunt scurte cu gheare puternice. Aripile sunt destul de late, iar coada este ceva mai scurtă. În timpul planării aripile sunt orizontale. Este o specie sedentară.
Viespar (Pernis apivorus)
Pasăre răpitoare de zi de talie medie, cu lungimea corpului de 55-60 cm și anvergura aripilor de 140-150 cm. Penajul este foarte variabil, de la maro până la cenușiu-deschis, ventral cu dungi maro întrerupte. Capul este mai mic și gâtul mai îngust decât la alte păsări de pradă. Ciocul este puternic și încovoiat. Picioarele sunt scurte, cu gheare puternice. Aripile și coada sunt lungi. În timpul zborului prin alunecare aripile sunt coborâte și coda este bine strânsă, iar când planează aripile sunt aproape orizontale. Este o specie de vară.
